Domeniu.ro? La doar 2 click-uri și 3 minute distanță

Tu de ce scrii?

De-a lungul anilor am tot primit întrebarea asta sub diverse forme și trebuie să admit că am reușit să mă fofilez de fiecare dată. Cum? Păi plasându-mă strategic în spatele unor întrebări retorice. Mă eschivam fie cu-n “De ce nu?”  fie cu-n “De ce nu mă întrebi mai bine de ce respir?”. Abia mai târziu am realizat că asta nu era altceva decât o modalitate de-a evita adevăratul răspuns. De ce? Că știam că pentru a-l găsi trebuia să-l caut în mine și chiar nu-mi plăceau deloc introspecțiile. De fapt, nu îmi plac nici acum, dar pot să mă descurc cu una, hai două, pe an.

Pe atunci le evitam pentru că știam că, implicit, trebuia să-mi amintesc reacțiile celor dragi când le-am arătat primul meu draft. Acela rămâne unul dintre cele mai negre momente ale mele căci feedback-ul nu a fost chiar cel pe care îl așteptam. (Orgoliul meu rănit mai resimte sporadic lovitura acelor cuvinte – glumesc, desigur). Și mai evitam introspecțiile pentru că știam că va trebui să rememorez draft-urile alea nepublicate ori din nesiguranță, ori din nici-eu-nu-mai-știu-ce-motiv. Parcă atunci când le reciteam mi se păreau copilărești, plictisitoare, le găseam oribile și incorigibile. De câte ori nu am vrut să rescriu tot? De câte ori nu am vrut să nu mai scriu deloc?

Poate tocmai din acest motiv am păstrat anonim primul meu blog. Și nu știu, uneori îmi plăcea, alteori îmi provoca oroare. Nu înțelegeam de ce oamenii care aterizau pe acolo din greșeală se tot întorceau să mă citească. În unele zile aveam impresia că-mi iroseam timpul și mă întrebam de ce nu pot să mă opresc și gata. În alte zile scrisul îmi aducea bucurie, așa că nu am mai apăsat butonul distructiv.

Am scris pe blogul ăla în liceu, am scris trei ani mari și lați de facultate și aproape încă un an după absolvire. Scriam de câteva ori pe săptămână și ca să evit dezamăgirile și autocritica, nu mai reciteam articolele. Am tot scris până într-o zi când nu am mai scris. A intervenit viața între mine și blogul meu, peste care s-a lăsat o tăcere ce nu a mai fost ruptă niciodată, căci am uitat complet de prelungirea domeniului.

Între timp am mai avut un blog în colaborare cu o prietenă tare dragă. Scriam despre seriale, cărți și muzică. Devenise ritual să ne bem cafeaua împreună. Noi două, într-un colț de cafenea slab luminat și două laptop-uri vechi și prăfuite. Ieșise ceva frumos. Blogul nostru îmi amintea de-o bicicletă-tandem, căci era acționat de două perechi de pedale. S-a stins firesc și amiabil după câteva luni și cu el s-au pierdut pentru totdeauna și articolele noastre.

Însă de 8 luni am revenit în blogosferă. Îmi amintesc că într-o noapte de ianuarie, în bucătăria unui apartament închiriat, Alex m-a întrebat mai în glumă, mai în serios, de ce nu mai scriu. L-am repezit cu un “Nu știu” și mi-am văzut în continuare de cartea mea de colorat pentru adulți, însă nu s-a lăsat el ,cu una, cu două și mi-a sugerat un nou blog.

În aceeași noapte avea să capete formă The 24th Avenue. Nu știu de ce a decis să folosim WordPress, nu știu nici ce temă a ales și dacă nu era deja evident, nu mă pricep deloc la chestiile tehnice. De altfel, ori de câte ori nu îmi iese ceva, nu trebuie decât să-l strig pe “Aleeeeex” și el, probabil în colaborare cu spiridușii blogosferei și câțiva unicorni, îmi rezolvă rapid toate problemele.

Am ales 24th pentru că reprezintă ziua și luna aniversării noastre și avenue pentru că ar fi fost frumos să cumpărăm casa de la numărul 24, de pe cine știe ce stradă de la perfieria orașului. Iar dacă în viața reală nu s-a putut, măcar blogul să fie pe adresa visată de noi.

Avusesem o viziune atât de complexă pentru acest al treilea blog… Voiam să fie un blog bilingv, căci plănuiam să scriu fiecare articol în română și în engleză. Urma să încropesc fel și fel de topuri interesante – 10 câștigători la Loto care au pierdut totul – și aveam să dau sfaturi utile – Cum să economisești mai mulți bani. A mers de minune, dar numai până acolo unde m-a dus entuziasmul. Rămăsesem așadar fără combustibil fiindcă topurile necesitau multă cercetare, iar traducerea în engleză îmi mânca și ea o mare parte din timp. Așa că încet, încet am renunțat de tot la topuri. În locul lor au apărut sfaturi de călătorie. Dar e greu să scrii despre cum călătorești când tu ai un job full time și doar 28 de zile de concediu pe an. O vreme se așternuse tăcerea și pe aici căci nu mai știam încotro să o apuc.

Am revitalizat blogul după o călătorie în Palma de Mallorca, dar mai ales de când particip la un concurs pentru bloggeri. Nu am mai scris niciodată 3 articole pe saptămână, dar văzând că mă pot ține de treabă, mai că mă bate gândul ca din ianuarie, după ce expiră planul actual, să văd cât m-ar costa un domeniu. Parcă Alex spunea ceva de domaz.ro. Zicea că au oferte mișto și că înregistrează nume de domenii.ro, dar și internaționale. Asta dacă încă mai vreau să scriu și în engleză.

Încep să mă gândesc tot mai serios la treaba asta. Acum că am făcut și-un curs de marketing parcă aș aborda lucrurile diferit. Parcă aș vrea să câștig și niște bani din când în când. Parcă aș face atâtea… Dar până la urmă eu de ce scriu?

425047_334110890007829_351915537_n
Sursa: domaz.ro

Păi știu că scriu pentru mine. Nu scriu pentru ceilalți. Scriu să redau anumite momente, să le eternizez folosindu-mă de cuvinte. Nu scriu ca să las ceva în urmă. Scriu ca să văd exact de sunt capabilă. Scriu ca să văd de ce nu sunt capabilă. Nu scriu ca să mă afirm. Scriu să mă redescopăr. Scriu să fiu eu. Și nu știu, scriu pentru că-mi place să scriu.

Hai să-i trimit un mesaj lui Alex să verifice dacă nr. 24 e disponibil pe domaz.ro sau dacă trebuie să ne mutăm. Oricum, e ușor cu mutatul în blogosferă. Mai greu în viața reală unde ai de împachetat, de cărat, de reașezat, pe când aici poți să te muți chiar și din pat, de sub păturica aia pufoasă. Trimis. Gata! Nu mai pot să mă răzgândesc.

Să fie a patra oară cu noroc? Sunt convinsă că undeva în lumea asta patru e considerat cel mai norocos număr. O să cumpăr o sticlă de vin. Mereu mi-am dorit să țin un toast pentru noi începuturi. Și începutul ăsta e la doar 2 click-uri și 3 minute distanță.

domaz_logo_tag_line_color_1535750041.jpg

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2018, proba 11 – Cum ți-ai început aventura în blogosferă?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s