Cum o bancă în vârful unei deal și o casă dărăpănată pot să te facă să te simți acasă

Ieșeam din sediul AIA cu o mulțime de planuri și c-un vis renăscut. Știam că am ales cel mai bun birou de arhitectură din București. De fapt ce tot spun, e mult mai mult decât un birou de arhitectură. Nu văzusem niciodată un portofoliu atât de impresionat, iar îndoielile se risipiseră instant, asta dacă au existat vreodată. Pe lângă profesionalismul, pregătirea și dedicarea de care au dat dat dovadă din prima secundă, ne-au convins prin atenția la detalii, căci s-au gândit la toate, de la arhitectură și aspecte mai pragmatice până la aspectele estetice. Noi ne făcusem liste cu fel și fel de pași ce trebuie urmați înainte de construirea unei case. Ei bine, nu a mai fost cazul, iar listele alea le-am rupt în bucățele. Cei de la AIA nu doar că oferă servicii complete, de la suport pe tot parcursul autorizării și avizării până la achiziționarea materialelor de construcții și a mobilierului, dar nu le scapă niciun detaliu, studiază fiecărui aspect inestetic ce ar putea trece neobservat și care ar necesita ajustări pe viitor. Și, bineînțeles, cum e mai bine să previi, decât să tratezi, ne-am lăsat pe mâna lor. Dar cum am ajuns noi în situația asta? Trebuie să derulez puțin înapoi pentru ca povestea să capete sens.

Ce stranie mai e și viața asta! Cum o bancă în vârful unei deal și o casă dărăpănată pot să te facă să te simți atât de acasă, încât la doar câteva zile distanță, să începi demersurile necesare pentru construirea unei case.

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-05
Sursă foto: aia-proiect.ro

La 6 fără zece, îmi strigase de dimineață, chiar înainte să dispară în spatele ușilor unui metrou aglomerat. Am zâmbit și am încercat din răsputeri să-mi păstrez echilibrul când trenul începuse deja să se miște pe șine. Nu găseam niciun punct de sprijin în apropiere, iar masa asta compactă de necunoscuți, din care vrând, nevrând, făceam și eu parte, mă cam lăsa fără aer. Eram înconjurată de zeci de telefoane și de oamenii lor care nu-și ridicau ochii din ecran nici măcar atunci când se îndreptau spre ușile deschise. Mi-am scos și eu telefonul, încercând să mă amestec printre ei și neștiind ce altceva să fac, am citit to do list-ul pentru astăzi. Mă aștepta o zi lungă, închisă între patru pereți îngălbeniți și-o ușă din sticlă de pe care s-ar putea preleva cu ușurință amprentele tuturor ceror care-mi trec pragul.

Nouă ore mai târziu, tocurile mele răsunau violent pe asflatul uzat de ploi și pași, în timp ce-mi croiam drum printr-o mare de oameni grăbiți, mereu în căutarea acelui ceva pe care nu-l au și pe care nu-l vor mai dori din secunda în care-l vor obține. Trebuia neapărat să prind autobuzul. 6 fără zece îmi strigase chiar înainte să se închidă ușile, iar eu zâmbisem. Pentru o oră de vârf, autobuzul era suspect de gol, dar nu am acordat prea multă atenție. Ascultam piesa aia care mă obsedase în ultimele zile și am rămas în autobuzul aproape gol, tot mai absentă, stație după stație. Se iveau din ce în ce mai mulți nori sub forme de animale, tot mai mulți nori sub forme de zei greci și cerul rozaliu îmi acaparase subit atenția. În acel moment mi-am dorit să fii învățat să pictez, să pot să așez într-un tablou toate nuanțele și formele alea de pe cer.

-Capăt de linie!

Cum capăt de linie? Nu mai mersesem niciodată până la capăt. Mi-am luat buimăcită ochii de la linia orizontului și nu am recunoscut nimic în jurul meu. Nici copacii cu frunze arămii, nici clădirile recent construite, de o simetrie deranjantă, nici măcar salonul de nunți impozant din dreapta mea. L-am sunat pe M, dar nu a răspuns. Cine știe pe unde era blocat acum, încercând să ajungă la timp la locul nostru de întâlnire. Autobuz înapoi nu aveam decât peste 40 de minute, iar la teatru oricum nu mai ajungeam. Mi-am croit drum călcând pe un covor de frunze și mă întrebam ce București mai e și ăsta, atât de tăcut, atât de solitar. Am luat la pas străduțele și nu îmi venea să cred peste ce toamnă frumoasă dădusem la capătul de linie. Strada pe care eram acum mă captivase în mod deosebit căci era o străduță cochetă, îngustă. De-o parte și de alta clădirile erau vechi, în nuanțe cărămizii și albe, de-o parte și de alta clădările erau diferite. Cerul rozaliu ținea loc de acoperiș șic, iar lătratul jucăuș din spatele porților închise mă făcea să mă simt în siguranță.

Am continuat să merg pe străduța aia până ce M m-a sunat înapoi. Voia să știe unde sunt căci mă tot căuta prin mulțime și nu mai apărea pălăria bordó, cu boruri generoase. Aș fi vrut să îi spun totul, dar mi se părea inutil. I-am citit doar numele străzii, strada Creața și l-am chemat și pe el aici. Era, la urma urmei, strada mea.

Ajunsesem în capăt și în fața mea nu se mai zărea decât un deal. Era sfârșitul orașului. Era începutul lumii. Să fii avut de urcat vreo 500 de metri, dar chiar sus de tot vedeam o bancă de lemn și m-am gândit că ar fi un loc la fel de bun ca oricare altul să-l aștept pe M. Nu se zărea nicio potecă, deci nu bătea nimeni dealul ăsta la pas și asta m-a făcut să mă simt specială. Mai târziu, cu pantofii cu toc în mână și cu răsuflarea tăiată mă așezam, în sfârșit, pe bancă. Pe lemnul cel mai de sus era inscripționat un nume și o declarație de dragoste. Se oprise timpul, înghețase cerul și eu nu prea mai știam cine sunt. Abia am sesizat când M s-a așezat lângă mine. Era la fel de fascinat de priveliștea ce ni se așternea la picioare, dar nu vreau să o descriu. E banca noastră, în vârful unui deal fără potecă, pe care nu-l mai ia nimeni la pas, e banca noastră, la capătul străzii mele, pe care abia dacă mai locuiesc câțiva oameni.

Coborâsem dealul în fugă, ca doi copii, de parcă am fi lăsat toate grijile pe bancă și tocmai reîncepusem viața de la 0. M a rămas pe loc și m-a prins de mână. Mă oprise chiar în fața unei porți de lemn, veche, dar pe care trecerea vremii o făcuse mai autentică, mai frumoasă decât restul porților vechi din lume. Eu nu o observasem mai devreme, dar era întredeschisă. Gardul, de aproximativ un metru, arăta ca un grilaj și fusese alb, dar vopseaua era scorojită acum. De-o parte și de alta erau plante cățărătoare, unele veștejite, altele crescute haotic, imposibil de îmblânzit, dar îmi plăcea să îmi imaginez cum arătaseră odată. Printre buruieni și grilajul din lemn puteam să vedem o potecă. De-o parte, iarbă uscată și frunze, de cealaltă parte, un foișor. Patru piloni de susținere groși și un acoperiș din lemn masiv, peste care ani la rândul se așternuseră ploi și zăpadă, dar întreaga structură rezistase eroic, și foișorul era punctul central al unei grădini pustii.

A: – Vara trebuie să fie un colț de rai!

M m-a tras în continuare după el și am ajuns în fața casei cu două etaje. În dreapta, trei scări înalte și o verandă micuță, pătrățoasă, dar urmele de rugină de pe jos trădau că acolo fusese cândva o masă, cu trei, patru scaune. În stânga, o scară exterioară, în formă de spirală ducea la etaj, iar mai spre centrul construcției, trona o ușă înaltă, impunătoare, cu două gemulețe sus, sus de tot, care ascundeau de priviri curioase, așa ca alea noastre, întregul interior al casei. Căutasem rapid ceva pe care să ne cățărăm, să aruncăm măcar un ochi înauntru, dar nu am găsit nimic util. Geamul dublu de lângă ușă era acoperit de cartoane, prinse din interior și nici măcar un colțișor nu fusese uitat liber. Am continuat incursiunea ilegală pe proprietatea altcuiva și am mers în spatele casei, unde o altă potecă cimentată ne ducea la o ușă albă, mai mică decât cea de la intrarea principală. În spatele celor două geamuri micuțe, protejate de gratii, am putut să vedem un hol lat. În stânga, intrarea spre o cameră, apoi un perete crem și o masă mare, cu două scaune. Pe peretele din drepta, un cuier vechi, din lemn, atârna strâmb abia mai ținându-se într-unul din cele trei cuie bătute-n perete. Ne-am mutat mai la dreapta sperând să vedem și camera aceea, dar nu era nimic de văzut. Era goală, cu un singur geam și cu parchet vechi, ca un puzzle din care lipsesc piese și ce rost mai are un puzzle dacă e incomplet? Din holul acela, în capăt de tot, la dreapta, vedeam o altă ușă deschisă și am presupus că duce în bucătărie. Am continuat drumul, pe dinafară, pe lângă zidul vechi, pe lângă geamurile acoperite de cartoane și printre pânze de păianjen, țesute și fortificate de cine știe când.

Am ajuns din nou lângă scările-n spirală și le-am urcat într-un suflet. Sus, o altă ușă mare, cândva albă era închisă cu un lacăt ruginit. De-o parte și de alta geamurile nu mai erau acoperite de cartoane, nu, astea fuseseră lăsate descoperite, iar noi nu am stat prea mult pe gânduri. Ne-am lipit fețele de geamul rece și l-am aburit ca mai apoi să îl stergem cu mânecile bluzelor. Ce s-a ivit sub stratul gros de mizerie a fost un hol pătrățos cu trei intrări separate. Două către cele două dormitoare, una spre baie, iar în capătul opus al holului vedeam niște scări înguste, dintr-un lemn șubred care duceau spre acoperiș.

M scosese o pătură din rucsacul lui vechi, de un maro spălăcit și a așezat-o pe jos. Aveam să îl întreb mai târziu de ce căra o pătură în rucsac și el avea să îmi răspundă că plănuise ca după teatru să mergem în Bucureștii Noi, pe un bloc de 12 etaje, să stăm pe pătură și să bem vin dintr-o sticlă de plastic. Dar rătăcirile mele de fată nesăbuită îi stricaseră planurile romantice, așa că acum stăteam pe un ciment rece, imaginându-ne cum ar fi dacă această casă părăsită ar fi acasă.

M: -Știi ce aș schimba eu aici? Gardul. Se cam vede înăuntru prin grilaj și dacă teoria mea, conform căreia încă mai există pe lume oameni curioși, așa ca noi, e adevărată, tot ne-ar invada inimitatea o pereche sau două de ochi din când în când. Aș vrea ca noul gard să fie tot din lemn și dacă stau să mă gândesc mai bine, am putea să păstrăm doar partea de sus, așa de vreo două palme, din grilaj pe care să-ți pui plantele. Poate aș bate și niște cuie pe interior pentru ghivece. Să mai mascheze din gard, să fie mai frumos. Și foișorul ăla… L-aș acoperi măcar dintr-o parte, să fie ferit de vânt, să-l putem folosi și primăvara sau toamna târziu. Aș pune o masă mare și niște scaune cu spătar. Aș pune și un grătar.

A: -Eu aș vrea să avem un balansoar pe verandă, chiar acolo, lângă perete, cu o măsuță mică pentru cafeaua de dimineață. Și geamurile aș vrea să fie mai mari, mult mai mari, să intre lumina. Doar știi că nu văd bine.

M: -Camera aia goală, de la parter, ar fi sufrageria. Cu o canapea mare, confortabilă, un televizor și play station-ul meu și o bibliotecă pentru tine cu rafturi câte vrei și ți-aș amenaja un loc pentru citit acolo, lângă geam. Că tot nu vezi bine.

A: -Și multe rafturi suspendate pentru toate lucrușoarele acumulate de-a lungul anilor. Și ne-am chinui ore întregi să așezăm tablourile într-un unghi perfect pe pereții crem.

M: -Bucătăria aș vrea să fie alb negru. Gresia ca o tablă de șah, piesele de mobilier asortate și ele și-un colțar cosy, chiar acolo lângă geam. Până și ușa de la debara și rafturile din interior aș vrea să fie tot alb-negru.

A: -Da, îmi place idea asta pentru bucătărie. Aragazul l-am pune, în partea cealaltă, lângă geam și ne-am lua și o hotă. Frigiderul ar fi alb și expresorul de cafea negru. Îmi mai imaginez și un ceas mare, de perete și niște tablouri cu imagini de peste tot din lume și o vază cu flori. Bucătăria noastră ar mirosi mereu a cafea și a flori de liliac.

M: -Baia de jos pare mai mică. O cabină de duș ar rezolva problema și așa am avea spațiu și pentru mașina de spălat.

A: -Vreau o balustradă de lemn pentru scările interioare. Mi se pare cam periculos așa, doar trepte, să nu ai tu de ce să te agăți… Dacă tocmai am spălat pe jos și alunecă cineva? Bate în lemn! Oh, și niște plante pe marginea balustradei, să o mai mascheze puțin.

M:- Într-una dintre camerele de sus, un pat mare, un dulap dublu cu uși culisante și două noptiere. Parchet masiv că arată elegant și izolează termic foarte bine și fie, și niște covoare din alea pufoase, cum îți plac ție, să îți țină de cald la picioare.

A: -Celălalt dormitor ar fi o simplă cameră momentan. Pe viitor, ar deveni camera copiilor. Și baia aia de sus are nevoie de o cadă mare pentru băi interminabile cu spumă și lumânări parfumate.

M: -Ar mai trebui schimbate și scările alea ce duc spre acoperiș. Sunt prea înguste, sunt nesigure. Poate cu timpul am ridica și o mansardă… Pereții ar trebui izolați că să nu îți fie frig când eu nu sunt acasă și aș alege cea mai bună centrală. Și în holul pătrățos de sus ți-aș aduce un cuier pentru pălăria asta bordó și pentru toate celelalte pălării ale tale. Și o măsuță pentru machiaj cu multe sertare și o oglindă imensă. Câte certuri am evita… Nu ar mai fi o problemă că tu vrei să te machiezi când eu mă bărbieresc.

A: – Ba pardon, că tu vrei să te bărbierești, când eu mă machiez.

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-09
Sursă foto: aia-proiect.ro

Am râs mult, până când râsul s-a transformat într-un oftat prelung și prima gură de vin, în loc să ne alimenteze fanteziile, ne-a readus cu picioarele pe pământ.

A: -Sunt necesare multe schimbări până ce vechitura asta să devină locuibilă. Noi fabulăm acum, nu știm cu ce se mănâncă, nu se poate fără specialiști. Nici măcar nu știm dacă e de vânzare!

M: -Mda. Mi s-a făcut foame. Hai să mergem…

Ceva s-a schimbat în noi în seara aia și fiecare zi care trecea prea lent nu făcea altceva decât să ne confirme că schimbarea era una definitivă. Parcă nu mai încăpeam în mansarda noastră cu două camere, parcă cei 38 de metri pătrați nu mai erau destui, parcă pereții se strângeau sau poate deveneam uriași. Nici umbrele noastre nu mai încăpeau când încercau să se proiecteze pe ici, pe colo la căderea nopții. Din când în când mă mai gândeam la Strada Creața și la casa aia. Nu la casa lăsată în paragină de cine știe cine, ci la casa care ar fi putut să fie. Dar nu mai avea importanță, căci astăzi mergeam din nou la sediul AIA să vedem acel proiect de casă, pentru acasă. Mergeam să vedem cum ultimele detalii fuseseră puse la punct. Mergeam să începem un nou capitol și voiam să le spunem că ne-am decis să avem și o bancă, sus pe deal. Mai trebuia doar să găsesc cel mai frumos citat de dragoste și puteam să începem.

Ce stranie mai e și viața asta! Dacă nu mă uita Dumnezeu în autobuzul ăla, poate că vedeam Hamlet pentru a zecea oară și mai încăpeam și acum în mansardă.

 

sigla-AIA-2016-300x153.jpg

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2018, proba 5 – Punctul în care arta intersectează ingineria.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s